Ne place tare mult să ne lăudăm cu viteza internetului. E aproape sport național să le spunem străinilor cum descărcăm noi orice într-o secundă, în timp ce ei încă așteaptă să se încarce un site. Și e adevărat, avem infrastructură de top.

Dar în 2026, viteza de accesare a internetului nu compensează viteza cu care ne adaptăm.

Ideea că România e un Silicon Valley al Europei începe să semene tot mai mult a poveste de adormit copiii. Practic, riscăm să rămânem țara cu țeava cea mai groasă de internet, prin care curge doar inovația altora.

Conform raportului Microsoft AI Diffusion pe H2 2025, România are o rată de adoptare a inteligenței artificiale de doar 16,2%.

Poate zici: eh, nu e așa rău. Hai să ne uităm puțin peste gard.

În timp ce noi ne mulțumim că suntem în media globală (alături de El Salvador sau Guatemala), vecinii noștri au apăsat pedala. Republica Moldova ne depășește, iar Bulgaria e în Top 30 global, la o cotă de 27,3%.

Nu scriu asta ca să stricăm ziua, ci pentru că știu că putem mai mult decât să fim simpli spectatori într-o revoluție care amplifică enorm diferența dintre cei care creează cu AI și cei care doar consumă content AI.

Planul de evadare din mediocritate

Trebuie să vorbim despre elefantul din cameră: educația.

Interzicem elevilor și studenților să folosească AI — ceea ce e echivalentul interzicerii internetului în anii 2000. Trimitem pe piața muncii absolvenți alienați de nevoile reale ale angajatorilor, pregătiți pentru o eră care a apus. Asta în condițiile în care oricum nu reușim să construim un sistem suficient de adaptat pentru ca tinerii să poată munci în paralel cu finalizarea studiilor.

În România lipsește aproape complet noțiunea de învățare pentru adulți. În afara câtorva bule nu vorbim despre lifelong learning la nivel sistemic. Avem nevoie de o infrastructură națională pentru competențe digitale, care să schimbe mentalitatea de la frica de bau-bau la ideea de AI ca partener de lucru. Iterația continuă ca strategie națională, nu ca excepție.

Totodată, statul trebuie să își asume rolul de prim client. Achizițiile publice ar trebui să vizeze produse digitale funcționale, nu ore de consultanță. Dacă statul ar cere soluții concrete, cum ar fi un sistem de triaj automat pentru petiții, ar forța furnizorii locali să inoveze, să creeze proprietate intelectuală și să iasă din paradigma de a vinde doar timpul angajaților.

Avem nevoie și de o infrastructură lingvistică solidă: seturi de date și benchmark-uri care să permită modelelor AI să performeze impecabil în română, mai ales în justiție, sănătate și administrație.

Dar tehnologia fără model de business e un hobby costisitor. O altă direcție esențială este transformarea firmelor de servicii în creatori de proprietate intelectuală: serviciile repetitive devin micro-produse exportabile, valoarea se mută dinspre tarife pe oră înspre venit recurent.

Și acum, despre tine

Toate măsurile de mai sus sunt necesare. Dar reforma sistemică durează, iar tu nu ai luxul să aștepți ca Ministerul Educației să schimbe curricula sau ca statul să-și digitalizeze ghișeele.

Piața muncii se împarte acum, sub ochii noștri, în două clase profesionale: Gânditorii (cei care creează sistemele) și Ne-gânditorii (cei care doar apasă pe butoane).

Aici apare pericolul despre care vorbesc cercetătorii de la University of Pennsylvania: efectul de cârjă. Când lași AI-ul să îți dea răspunsuri de-a gata, scurtcircuitezi procesul de învățare. Creierul devine dependent. Ne pierdem autonomia intelectuală. Un singur document trimis unui client important, care include halucinații generate de algoritm, poate șterge ani de reputație.

Diferența dintre cei care rămân relevanți și cei care nu o fac nu va fi dată de accesul la tehnologie, ci de capacitatea de a gândi cu ea, nu în locul ei.